The Hidden Injuries of Class
În 2019, după 10 ani în care am stat în București, am decis alături de logodnica mea să ne mutăm. Să mă întorc în Brașov, țin minte că ziceam. Doar că eu n-am locuit în Brașov înainte să plec în capitală; eu am ajuns în București direct din orășelul în care am copilărit, Codlea.
Adolescent fiind însă, seara, după ce părinții adormeau, furam o țigară de la tatăl meu și, urcat pe pervaz – locuiam într-un cămin de nefamiliști, lângă un câmp de cartofi –, fumam în mirosul de pișat al băii comune, pe întuneric, și mă uitam la muntele Tâmpa, la luminile Brașovului, care îmi întăreau de fiecare dată convingerea că acolo, la 15 km distanță, erau garanțiile unei altfel de vieți, cea a marelui oraș de munte și a schiorilor săi – cu cafenelele și prieteniile și ideile lor, cu transportul lor în comun bine pus la punct.
În 2019, când m-am întors în Brașov, am găsit exact orașul la care visasem. Numai că, vorba bancului, n-am fost atent și-n bagaj m-am adus și pe mine.
Îngrozit de sărăcie, am făcut bani, dar tot n-am învățat să schiez; nici restaurantele și cafenelele nu le-am bătut, nici în lumea ideilor nu am pășit (decât dacă am fost insistent chemat să o fac, ca scriitor, și uneori nici atunci).
Uitându-mă în urmă, realizez nu fără uimire și amuzament că am trăit ca un imigrant; am reușit, da, dar doar la primul nivel, cel material.
Norocul meu a fost că în 2021 mi s-a născut o fetiță; în compania ei am folosit cu încântare transportul în comun; cu multă recunoștință, sistemul medical. Ca reprezentant legal al unei brașovence adevărate.
Acum, dimineață, după ce o las la grădiniță, am o oră liberă; e o oră prețioasă, singura din zi pe care o am la dispoziție, iar alegerea mea e aproape fără excepție să o petrec la pas pe străduțele acestui oraș, zi după zi după zi, cântărind parcă unghiuri și priveliști, absorbind mirosuri, sunete, ca și când aș putea în orice clipă să le pierd; să fiu aruncat în trecut, deportat. Ca și când, undeva în adâncul meu, mă tem că e prea frumos ca să fie adevărat.
Die unsichtbaren Wunden meiner Klasse
Im Jahr 2019, nach zehn Jahren in Bukarest, beschlossen meine Verlobte und ich, dass wir umziehen würden. „Zurück nach Brașov”, wie ich damals sagte. Nur, dass ich vorher gar nicht in Brașov gelebt hatte – nach Bukarest war ich direkt aus dem Städtchen gekommen, in dem ich aufgewachen war, aus Codlea.
Dort hatte ich jedoch abends, wenn meine Eltern schliefen, manchmal eine Zigarette meines Vaters stiebitzt, mich aufs Fensterbrett gesetzt– wir wohnten in einem Junggesellenheim an einem Kartoffelacker –, sie im Dunkeln, im Pissegeruch aus dem Gemeinschaftsbad, geraucht und hinüber zum Tâmpa, dem Hausberg von Brașov, und den Lichtern der Stadt geschaut, die mich jedes Mal in der Gewissheit bestärkten, dass dort, nur 15 Kilometer weiter, die Garantie eines anderen Lebens lag, das der Gebirgsgroßstadt mit ihren Skifahrern – mit ihren Cafés, ihren Freundschaften und ihren Ideen, mit ihrem reibungslosen Nahverkehr.
Als ich dann 2019 „zurück nach Brașov” kam, fand ich exakt die Stadt, von der ich geträumt hatte. Nur hatte ich, wie es im Witz heißt, nicht aufgepasst und im Gepäck mich selbst dabei.
Aus Angst vor Armut habe ich Geld verdient, das Skifahren aber trotzdem nicht gelernt; die Cafés und Restaurants habe ich nicht betreten, und auch der Welt der Ideen blieb ich fern (außer, wenn man mich dazu drängte, als Schriftsteller, und selbst dann manchmal nicht).
Rückblickend erkenne ich nicht ohne Staunen und Schmunzeln, dass ich damals gelebt habe wie ein Migrant; ich hatte es geschafft, aber nur auf der niedrigsten Ebene, der materiellen.
Mein Glück war, dass 2021 meine Tochter auf die Welt kam; in ihrer Begleitung nutzte ich voller Freude den Nahverkehr; voller Dankbarkeit das Gesundheitssystem. Als gesetzlicher Vormund einer echten Brașoverin.
Heute habe ich am Vormittag, wenn sie im Kindergarten abgesetzt ist, eine Stunde für mich; es ist eine kostbare Stunde, die einzige am Tag, in der ich tun kann, was ich will, und ich nutze sie fast ausnahmslos dazu, jeden Tag neu durch die Straßen der Stadt zu schlendern, wie um jeden Winkel, jeden Ausblick zu begutachten, und Gerüche und Geräusche in mich aufzusaugen, als könnte ich sie jederzeit verlieren; als könnte ich zurück in die Vergangenheit geworfen, abgeschoben werden. Als fürchtete ich irgendwo tief drin in mir, es sei zu schön, um wahr zu sein.
Übersetzung: Jan Schönherr
The Hidden Injuries of Class
In 2019, after ten years in Bucharest, my fiancée and I decided we would move. To go back to Brașov, as I remember I used to say. Only that I had never lived in Brașov before I left for the capital; I arrived in Bucharest right out of the smalltown of my childhood, Codlea.
As a teenager though, at night, while my parents where sleeping, I used to pinch a cigarette from my father’s and, sitting up on the window sill – we lived in a dormitory for single people near a potato field –, I smoked in the dark, surrounded by the urine smell of the communal bathroom and gazed over to Tâmpa, Brașov’s local mountain, to the city lights which each time reinforced my certainty that there, only 15 kilometers away, lay the promises of a different life, that of the big mountain city with its skiiers – with their cafés and friendships and ideas, with their smooth public transport.
In 2019, when I got back to Brașov, I found exactly the city that I dreamed of. Only, as a joke goes, I hadn’t been paying enough attention and I had myself in my luggage.
Out of fear of poverty, I made money, but I still didn’t learn to ski; I did not go into the cafés and restaurants either and I did not step into the world of ideas (except when I was urged to do so as a writer, and even then sometimes not).
Looking back I realize smiling in amazement that I lived like a migrant; I had made it, but only on the lowest level, the material one.
I was fortunate that in 2021 my daughter was born. Accompanied by her I happily used the local transportation system and, full of gratitude, the healthcare system. As a legal guardian of a true citizen of Brasov.
Nowadays, once I dropped her off at the nursery, I have an hour for myself in the morning. It is a precious hour, the only one in the day when I can do what I want and I choose to use it mostly without exception for strolling around on the small streets of this city, day after day, as if to examine every corner, every view, and soak up all the smells and sounds, as if I could lose them at any moment; as if I could be thrown back into the past, deported. As if somewhere deep inside me I feared it was too beautiful to be true.
Translation: Corina Bernic-Heiberger
Teilen
Bogdan Coșa
Bogdan Coșa, born in 1989, is the author of a trilogy of novels, a novel that won the award for best Romanian prose book (Cât de aproape sunt ploile reci, How Close the Cold Rain Is, 2021), a collection of poems, and a children’s book. After living in Bucharest for ten years, he decided to return to his hometown in rural Romania, where he now lives with his family. He is currently working on his fifth novel.
Bogdan Coșa, born in 1989, is the author of a trilogy of novels, a novel that won the award for best Romanian prose book (Cât de aproape sunt ploile reci, How Close the Cold Rain Is, 2021), a collection of poems, and a children’s book. After living in Bucharest for ten years, he decided to return to his hometown in rural Romania, where he now lives with his family. He is currently working on his fifth novel.
